Tiran.

M-am dezbracat pentru tine de voalul roz ce-mi acoperea fata. Mi-am desfacut fiecare cosita impletita frumos de mama. M-am dezvelit de prejudecati, amintiri si vise. Ti-am dat si parfumul cu miros de artar care ma acoperea din cap pana-n picioare. Cu fiecare lucru pe care tu il aflai, eu ma stingeam. 

Pana cand ai aflat tot si ai plecat.

Zile de toamna.

Trece intr-o secunda…si se lasa asteptata secole.  Ne mangaie cu razele ei de soare si cu finetea nisipului iar apoi ne lasa prada ploii si gerului.  E nedreapta si egoista. Sta prea putin la noi! Ne bucura cu prezenta ei trei luni, ca in final sa dispara dintr-o data si sa se lase asteptata alte noua.

Ne insala cu caldura si tandrete, ne face sa zambim, ne trimite la mare!  Ne minte frumos ca ramane mai mult anul asta. Dar septembrie apare si ne fura fericirea.

Si vine toamna, cu frunzele frumos colorate cazute pe asfalt. Ne aduce ploi si vreme urata, vant si haine mult prea groase.

Covorul, jucariile si copilaria.

Aduna-ti jucariile si aseaza-te pe covorul din camera ta. Aranjeaza-le  in jurul tau, de data asta nu o sa mai vina nimeni sa-ti zica sa le strangi. Adu-ti aminte cat de fericit erai cand stateai asa, ore in sir, si te jucai. Iti imaginai printese si printi, ascultai povesti si beai ciocolata calda. Nu stiai definitia timpului si nici cum actioneaza el. Nu stiai de necazuri si griji. Singurele griji veneau doar atunci cand era ora de culcare si trebuia sa strangi. Si chiar si-asa, treceau repede, odata cu povestea citita de bunica.

See you soon.

Mi-e un dor infinit. Nu am stiut niciodata cum e sa-ti fie intr-adevar dor de dragoste. In seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase pe care le-am petrecut in ultimul an. In ultima saptamana de dor de dragoste mi-am dat seama cat de fericita am fost si sunt inca, desi mi-e dor. Uitasem cat de mult poate sa insemne un gest,  cum se amplifica si capata culori infinite, cum e sa mergi singura pe strazi straine si sa stii ca e langa tine cu gandul. Si cat de mult pot aceste gesturi mici sa doara. Absenta lor, chiar si cateva zile, e sfasietoare. Indeajuns cat sa devii pustnic pana in momentul in care auzi telefonul sunand si acea voce minunata care iti spune: “Buna dimineata!”

Devreme, tarziu si tot timpul.

E o harnicie a carnii tale cand te lasi mangaiat, incat ma obligi sa ma simt eu cea cu adevarat mangaiata. De fapt, ne contopim ca niste anotimpuri bezmetice, izbucnind deodata, aproape fara sa stie de ce sunt si asemanatoare si diferite.

“Nu ti se pare frumos sa-ti spuna cineva “Te iubesc!”, devreme, tarziu si tot timpul?”…

Parca ieri…

They’re being heartless again.

Timpul e o prostie. Totusi printesa s-a putut indragosti de niste ochi si tiranul crede ca a gasit perfectiunea. Timpul ramane totusi o prostie.

E ciudat cum numai un anumit tiran si o prajitura ar putea descifra textele. Deocamdata suntem intr-un univers paralel, pe care nu ni-l putem construi singuri din bucati de lego. Si culmea e ca, cei doi mentionati mai sus, sunt cele doua personaje care nu vor citi asta. Nici tiranul, nici prajitura nu au acces la universul paralel.

Se poate insa ca lucrurile sa se rastoarne. Printre asemenea lucruri se afla si universul lor paralel, si bucatile noastre de lego. Daca se rastoarna, o sa ne trezim intr-un loc in care putem face orice, iar ei s-ar trezi intre patru pereti ai unei lumi in care nu poti face nimic de fapt. Dar ce s-ar intampla daca ne-ar scrie si ei inapoi? Cum s-ar termina povestea? … the scientist would stop reading, the pricess will start breathing…

Stii…

Stii lacatul ala la care nu ai cheie? Eu sunt. M-ai cumparat fara cheie si te-ai gandit ca asa sunt eu din fabricatie.

Stii chitara aia la care nu canti niciodata? Eu sunt. Mi-ai rupt vreo doua-trei corzi si te-ai gandit ca dau bine la tine in brate.

Stii… nu-mi amintesc sa fi dansat vreodata impreuna.

Where the wild roses grow.

Strawberry avalanche.