See you soon.

Mi-e un dor infinit. Nu am stiut niciodata cum e sa-ti fie intr-adevar dor de dragoste. In seara asta mi-am adus aminte de toate clipele frumoase pe care le-am petrecut in ultimul an. In ultima saptamana de dor de dragoste mi-am dat seama cat de fericita am fost si sunt inca, desi mi-e dor. Uitasem cat de mult poate sa insemne un gest,  cum se amplifica si capata culori infinite, cum e sa mergi singura pe strazi straine si sa stii ca e langa tine cu gandul. Si cat de mult pot aceste gesturi mici sa doara. Absenta lor, chiar si cateva zile, e sfasietoare. Indeajuns cat sa devii pustnic pana in momentul in care auzi telefonul sunand si acea voce minunata care iti spune: “Buna dimineata!”

Parca ieri…

They’re being heartless again.

Timpul e o prostie. Totusi printesa s-a putut indragosti de niste ochi si tiranul crede ca a gasit perfectiunea. Timpul ramane totusi o prostie.

E ciudat cum numai un anumit tiran si o prajitura ar putea descifra textele. Deocamdata suntem intr-un univers paralel, pe care nu ni-l putem construi singuri din bucati de lego. Si culmea e ca, cei doi mentionati mai sus, sunt cele doua personaje care nu vor citi asta. Nici tiranul, nici prajitura nu au acces la universul paralel.

Se poate insa ca lucrurile sa se rastoarne. Printre asemenea lucruri se afla si universul lor paralel, si bucatile noastre de lego. Daca se rastoarna, o sa ne trezim intr-un loc in care putem face orice, iar ei s-ar trezi intre patru pereti ai unei lumi in care nu poti face nimic de fapt. Dar ce s-ar intampla daca ne-ar scrie si ei inapoi? Cum s-ar termina povestea? … the scientist would stop reading, the pricess will start breathing…