Tiran.

M-am dezbracat pentru tine de voalul roz ce-mi acoperea fata. Mi-am desfacut fiecare cosita impletita frumos de mama. M-am dezvelit de prejudecati, amintiri si vise. Ti-am dat si parfumul cu miros de artar care ma acoperea din cap pana-n picioare. Cu fiecare lucru pe care tu il aflai, eu ma stingeam. 

Pana cand ai aflat tot si ai plecat.

Devreme, tarziu si tot timpul.

E o harnicie a carnii tale cand te lasi mangaiat, incat ma obligi sa ma simt eu cea cu adevarat mangaiata. De fapt, ne contopim ca niste anotimpuri bezmetice, izbucnind deodata, aproape fara sa stie de ce sunt si asemanatoare si diferite.

“Nu ti se pare frumos sa-ti spuna cineva “Te iubesc!”, devreme, tarziu si tot timpul?”…

They’re being heartless again.

Timpul e o prostie. Totusi printesa s-a putut indragosti de niste ochi si tiranul crede ca a gasit perfectiunea. Timpul ramane totusi o prostie.

E ciudat cum numai un anumit tiran si o prajitura ar putea descifra textele. Deocamdata suntem intr-un univers paralel, pe care nu ni-l putem construi singuri din bucati de lego. Si culmea e ca, cei doi mentionati mai sus, sunt cele doua personaje care nu vor citi asta. Nici tiranul, nici prajitura nu au acces la universul paralel.

Se poate insa ca lucrurile sa se rastoarne. Printre asemenea lucruri se afla si universul lor paralel, si bucatile noastre de lego. Daca se rastoarna, o sa ne trezim intr-un loc in care putem face orice, iar ei s-ar trezi intre patru pereti ai unei lumi in care nu poti face nimic de fapt. Dar ce s-ar intampla daca ne-ar scrie si ei inapoi? Cum s-ar termina povestea? … the scientist would stop reading, the pricess will start breathing…

les enfants jouent a l’amour.

Inchid ochii. Ii strang pana cand simt cum mi se afunda in orbite. Cand ii deschid sa vad purici pentru cateva secunde, sa nu vad nimic alte cateva secunde, sa simt ca ametesc.

Nu vreau sa incep eu, pentru ca ma astept sa inceapa singura, cu alte personaje. Pentru ca tiranul nu se astepta la o asa printesa si pentru ca printesa inca nu-si aflase tiranul. De frica sa nu pierd vreun moment insa, vreau sa inghet asa cu ochii deschisi, muscandu-mi buza de jos, ascultand in continuare povestea, mai mult a lui decat a mea.

In fond, n-a fost decat un vis cu doi copii care s-au jucat impreuna odata, de doua, de mai multe ori si apoi nu s-au mai vazut. Si nu stie nimeni altcineva, inafara de ei, de jocul asta copilaresc. Si tocmai de aceea e un vis frumos, chiar daca n-a durat si a fost usor confuz, exact ca un vis. Un glob in care au fost amandoi cateva ore, in fiecare zi, cateva zile, apoi au iesit iar in lumea cruda. Unde nu sunt nici tirani si nici printese.

I-au pastrat pentru ei, dar apoi au uitat…

Dependenta.

Mi-ai asezat gandul in noapte, dar ai uitat sa-mi aduci stelele. Oglinda, deloc prietenoasa, sta asezata pe un perete gol de sentimente, trecut de vreme. Aseaza-mi timid cuvintele, picteaza-le pe buze care nu (te) mint. Amesteca-le cu praf, ca apoi sa ti le ofer pe post de vise. Orice, doar sa nu te instrainezi din cauza orelor care ma macina, dar imi aduc si zambetul.

Scrisoare catre Fat-Frumos

Te-am surprins zambind astazi si m-am bucurat ca un copil naiv care vede pentru prima oara zapada. M-a cuprins putin teama, dar am zambit si eu alaturi de tine. Am simtit un nou inceput. Apoi am spus “m-am aruncat in necunoscut” si mi-am dat seama ca tu esti necunoscutul meu, cel pe care intotdeauna am vrut sa-l cunosc.

Adica m-am aruncat in tine. M-am aruncat in marea din tine rascolita. Dar asta nu ma face sa cunosc necunoscutul. Oare…m-am aruncat inconstienta in gol?

Vezi tu, iti scriu de fiecare data cand ma simt singura. Recitesc apoi si ma cuprinde un val de teama…