Covorul, jucariile si copilaria.

Aduna-ti jucariile si aseaza-te pe covorul din camera ta. Aranjeaza-le  in jurul tau, de data asta nu o sa mai vina nimeni sa-ti zica sa le strangi. Adu-ti aminte cat de fericit erai cand stateai asa, ore in sir, si te jucai. Iti imaginai printese si printi, ascultai povesti si beai ciocolata calda. Nu stiai definitia timpului si nici cum actioneaza el. Nu stiai de necazuri si griji. Singurele griji veneau doar atunci cand era ora de culcare si trebuia sa strangi. Si chiar si-asa, treceau repede, odata cu povestea citita de bunica.

Timp.

Pentru ca daca stai sa te gandesti totul se rezuma la o poveste.

De ceva timp zilele Andrei sunt toate la fel. Se plimba absenta prin viata ei, de parca ar fi a alteia. Nu are foarte multi prieteni si locuieste impreuna cu mama ei. Are 28 de ani. A trecut prin 28 de veri si simte ca au trecut degeaba. Nici macar nu-si mai aduce aminte detaliile care au contat cel mai mult pentru ea. Cand ploua se uita pe fereastra la copiii vecinilor care fugeau care cum puteau mai repede in casa. Isi aminteste cu nostalgie de vremea cand si ea era copil si cum fugea in casa la mami daca incepea ploaia. Nu-i placea nici atunci, cum nu ii place nici acum. Isi aduce aminte cum ii spunea mama ei cat de dor o sa ii fie de copilarie, de micile nazbatii pe care poti sa le faci si pentru care nu patesti nimic, doar esti copil. Nu o credea. Ii spunea mereu “nu, mami, eu vreau sa cresc mare, sa fiu ca tine!”. Si mama ei ii zambea usor si ii spunea “o sa intelegi tu candva”. Si uite ca acum a inteles; si ii pare rau ca nu a profitat cat a putut, dar la urma urmei era doar un copil pe-atunci, si la fel ca fiecare copil si ea isi dorea sa creasca.

Si isi aminteste ca pe-atunci, pe cand era ea copil, mama ei o privea altfel, cu caldura in ochi. Acum privirea-i este rece, parca odata cu copilaria ei a trecut si privirea “de mama”. Narile ii sunt inundate de miros de placinta cu mere. Placinta cu care o astepta mama cand ea fugea spre casa din cauza ploii. Dintr-o data i se pune un nod in gat. E satula de “ar fi fost altfel daca…” sau “poate daca as fi ales…”. Nu vrea sa-si mai regrete greselile si isi doreste macar de acum sa aleaga bine. Dar parca e prea tarziu. Isi aprinde tigara de la chibrit. Iar si-a pierdut bricheta! Si exact atunci isi aduce aminte de Dragos, care de fiecare data ii spunea ca ar trebui sa fie mai atenta de lucrurile ei. Dorul o sufoca si lacrimile incep sa-i curga siroaie pe obraji. Nici macar nu mai tine minte de ce au incetat sa-si mai vorbeasca. Stie doar ca in momentul asta are MARE nevoie de el. Au pierdut definitiv legatura, el s-a mutat in Brasov si ea… ea face aceleasi lucruri ca si acum 6 ani. Ii mai scrie din cand in cand cate-o scrisoare, dar nu primeste niciun raspuns. Nici nu stie daca adresa este corecta se multumeste doar cu gandul ca e o mica sansa ca el sa-i citeasca scrisorile.

Simte ca a imbatranit. Stie asta, dar nu vrea sa recunoasca. Vrea sa viseze in continuare ca e ca la 19 ani si ca mama inca o mai asteapta cu placinta cu mere pe care o iubea. Se trezeste pentru o secunda din visare si se uita la ceas. Era de la tatal ei, un ceas frumos ca pentru o fetita, cu cadran de culoarea cerului si curea neagra. Isi aduce aminte si de zilele petrecute cu tata. El isi dorise dintotdeauna un baiat, dar a iubit-o mai mult decat orice pe lume. Ii povestea intamplarile lui din viata si cand era mica intotdeauna ii citea cate o poveste inainte de culcare, niciodata nu le repeta insa. Iar cand se plictisea de povesti din carti si de basme il ruga sa inventeze el una pentru ca alea ii placeau cel mai mult.

Din senin o mana rece o atinge pe umar. Era mama ei. O strigase de trei ori, dar ea era prea cufundata in vise si amintiri ca sa o auda. Trebuia sa plece. Era inmormantarea tatalui ei.

Asteapta.

Toate ferestrele si  usile sunt deschise. Te asteapta sa intri, sa afli, sa vezi. Draperiile lungi si verzi plutesc gata sa prinda aripi, sa-ti arate si tie. Te asteapta pentru ca stiu bine ca tu meriti si vrei. Pianul sta in casa tacut si te asteapta si el tot pe tine.

Dar tu nu intri. Nimeni nu stie de ce, nimeni si nimic, nimeni decat tu. Pana si florile de pe terasa s-au saturat sa te astepte si s-au intors la gandurile lor. Petalele au cazut usor, usor pe podea, triste si ele.

Stai. Te cuprinde nelinistea unui gand insomniac, gandul ca poate stropii mici ce abandoneaza cerul te vor ocoli. Stai, in fata portii, indecisa daca sa intri sau sa pleci. Nu crezi ca e momentul potrivit. Dar stropii se apropie mai mult si ti-e teama de ei, dar decizia tot nu poti sa o iei.

O picatura rece te loveste pe obrazul cald. Soarele nu mai e si e din ce in ce mai frig. Te hotarasti. Iti tragi haina mai bine pe tine, esarfa o asezi mai bine la gat, iti pui geanta la loc pe umar, te intorci si pleci. Se naste in tine samburele unei lumi fermecate pe care il vei duce cu tine prin alte mansarde, numai acolo nu. Te afunzi in gand pana ce un strop de ploaie iti picura insistent geana cu o amintire ce abia se naste.